Vervoort are o boală degenerativă care îi paralizează picioarele şi din cauza căreia are dureri foarte mari. De patru ori pe zi, la ea vin asistente pentru a-i acorda îngrijiri, însă căţeluşa Zenn, un labrador, este cel care îi să sportivei sentimentul de "un plus de independenţă", aducându-i lucruri de care are nevoie şi ajutând-o să se îmbrace, dar mai ales aducându-i susţinere morală.

"Zenn mă face zen. Când sunt fericită, este fericită şi ea. Când sunt supărată, se sperie, se duce în alt colţ al casei şi nu mă deranjează. Când plâng, se întinde lngă mine, îmi linge faţa, mă îmbrăţişează. Când am o criză epileptică, îmi împinge capul între genunchii mei. Ca şi cum mi-ar spune: «Marieke, trebuie să te întinzi. Du-te într-un loc sigur pentru că ţi se va întâmpla ceva»", povesteşte Vervoort.

Marieke Vervoort spune că nu ştie niciodată când poate suferi o criză extrem de dureroasă. "Ştiu cum mă simt acum, dar nu ştiu cum voi fi peste jumătate de oră. Poate fi foarte rău, am un atac epileptic, plâng, ţip de durere. Am nevoie de multe analgezice, valium, morfină. Mulţi mă întreabă cum este posibil să obţin rezultate atât de bune şi să zâmbesc în ciuda durerii şi tratamentului care îmi mănâncă muşchii. Pentru mine sportul este un fel de tratament".

În 2013, a suferit un accident în urma căruia umărul i-a fost atât de afectat încât un medic i-a spus că n