Mihăiţă, întoarce clepsidra destinului!

Eduard Zelgin | Marţi, 17 mai 2011

Sunt rânduri pe care le scriu târziu. Poate pentru că am tot încercat să le şterg, ca să las locul unui răsuflat uşurat că totul a trecut cu bine. Mihăiţă am îţi păstrez oricum spaţiu liber... aştept să îl completezi cu o declaraţie după ce vei câştiga şi meciul vieţii.

O viaţă care nu ne-a adus faţă în faţă de multe ori. Rareori chiar. În cele mai multe momente telefonul şi Internetul erau cele mai utile metode de comunicare. Eu ca jurnalist, el ca fotbalist. Ajunsese deja în Olanda, la Utrecht, unde viaţa îi era colorată în alte culori, mult mai vii. Un peisaj în care se decisese să trăiască, departe de tot ce însemna viaţa pe care o lăsase în urmă în România.

"Nu mai vreau scandaluri şi polemici, mi-a ajuns! Nu mai am nevoie de nici un ban de la Steaua. Vreau să fiu sănătos şi liniştit aici”, îmi repeta „Bichonul”, în faţa dreptului său câştigat ca urmare a calificării Stelei în Liga Campionilor, înainte să se transfere la Utrecht. Suma? Ce mai conta, dar vă spun eu, era una cu multe zerouri pe care i le datora Gigi Becali.

A fost o frază pe care mi-a repetat-o inclusiv în toamna trecută, atunci când ne-am reîntâlnit înaintea meciului jucat de Steaua acolo. A fost ultima dată când ne-am văzut. Tot firav, creţ, cu acelaşi zâmbet de copil şi aer prietenos. Iar pe teren cu atitudinea neschimbată, chiar dacă juca împotriva fostei sale echipe. Nimic nu părea ca îi poate sta în faţa adversarului, odinioară chiar coechipier.

O singură dată nu a mai putut trece de el, la un antrenament banal, un duel banal, o dimineaţă banală. Iar asta în faţa unui coleg care nici acum nu îşi poate reveni, dărâmat de gândul că el a fost acel adversar „de netrecut”. O clipă în care destinul s-a împotrivit firii lui Mihăiţă. Moment din care „Bichonul” a intrat pe teren pentru cel mai important meci al vieţii.

Zilele s-au scurs de-atunci pe contransensul dorinţei că şi-a revenit. Totul pare confuz încă în privinţa stării sale. Accept doar veştile pozitive. Cuvântul „NU” mi-a fost şters din memorie. Nu cred decât în „DA!” sau în „TOTUL VA FI BINE!”. Și în ziua în care corpul, „şocat” de lovitura primită, îl va asculta.

Am spus că nu vreau să scriu prea mult, pentru că vreau să las spaţiul liber pentru el. Pentru momentul în care „Bichonul” va putea să ne povestească cum a câştigat acest meci, de unul singur. Cum a driblat destinul potrivnic. Dacă a simţit vreodată ca a obosit în faţa clipelor ce păreau nesfârşite. Şi, cel mai important, ceea ce a simţit la final, când toată lumea l-a aplaudat...

P.S. Nu ştiu dacă mai era nevoie, dar, doar din câteva rânduri şubrezite de tristeţea momentului, cred că v-aţi dat seama cine este, de fapt, Mihăiţă Neşu... Curaj „Bichonule”, mingea e la tine!